Mai sunt câteva zile din august, dar nostalgia verii neîncheiate deja se simte. Nu mai vorbim de verile în libertate deplină, în care înghesuiala, mai ales la coadă la o tarabă cu mâncare, era semn de sănătate și promisiunea unei mese bune. Cu speranța în viitor, aruncăm o privire în trecut. Serbarea Borșului de Pește, Jurilovca, sfârșitul verii lui 2017.

****************************************************************************************

Anul acesta, Serbarea Borsului de Peste de la Jurilovca zic eu ca s-a tinut in India, de unde si cele 378 de milioane de vizitatori, estimare minimala. Altfel nu avea cum.


Intrucat vremea a tinut cu cultivatorii de banane, voi povesti pe scurt doar ce imi amintesc printre reprizele de lesin, cauzate de asteptare in vipie, la cozile cu castronase de bors mocangeala.
Asadar, mi-a placut mult acest Taj Mahal de chirpici, cu gargui la poarta si tot ce trebuie ca sa fie frumos-frumos si sa cimenteze (chiar si cu balegar, paie si apa – formula chirpicilor vizibili pe peretele din dreapta) definitia superlativului si reteta de bagat vecinii in boala.


M-a mahnit, insa, ruina centrului de culturism/fitness.
Am banuit ca acest templu al trupului a fost victima unei barbarii comise de vreo secta fanatica, probabil burtoșii sedentari din Statul Degeaba, care au luat exemplu de la bărboșii de la Statul Islamic, scapati cu baroase prin templele stravechii Palmira.
Au supravietuit doar usile masive, pe care un artist nestiut si-a nemurit talentul, zgariind cu cuiul in rugina. Ma mir, la fier vechi ar face macar 500 de tuica.


Imi mai aduc aminte si că as mai fi stat la o coada la peste pe plită, in plin soare. Focul din jur si din cer urca cu inca 100 de grade temperatura din dovleacul meu expandat. Langa mine, la coada, oamenii se nasteau, cresteau, se imbatau, se bateau, cantau, imbatraneau degeaba, se duceau la cele vesnice, iar stranepoteii lor le mosteneau locul la coada.
Candva, ca dupa cinci mii de pagini de Marquez, ajung mai in fata, unde vad ca o doamna punea pe plita stavrizii cu tot cu mațe. Hm. Hamsia e mica, mai merge. Si nici la aia nu imi place. Dar stavridele e dolofan. Ca si cum ai baga in cuptor purcelul intreg. Plus ca, asa, cumperi la pret de stavride doar jumatate de stavride. Restul, un sfert mațe si, celalalt sfert, caca de stavride, sa ma iertati.
Am plecat full de draci si as fi plans ca intr-o telenovela indiana, poftim, daca mai aveam fluide pretabile la o asemenea operatiune.
Insa Providenta mi-a relevat, brusc, o amintire de acum 2-3 ani, cand, dupa o plimbare pe la cetatea Enisala, am mancat niste icre foarte bune undeva, prin Jurilovca.
Numai ca uitasem numele carciumioarei si, de unde ma aflam, nu reuseam sa ma orientez.
Noroc cu un politist cu ochi albastru-spirt, chiar un fiul al satului. Dupa primele mele 10 cuvinte imi spune scurt: Casa Lotca. Inainte, prima la stanga, apoi la dreapta. Spirt ochii, spirt si omul! Asa am facut si numaidecat am ajuns la Casa Lotca, inchis ANAF neemitere bonuri fiscale.


Am inceput sa fac poze, razand in pragul dementei, cand, pe un scuter, vine patronul. Ca sa nu iau bataie, dezamorsez de la inceput situatia, elogiindu-i icrele. Nici pe fiica mea nu o laud atat, cand face cum trebuie la olita.
Treaba e ca strategia a mers, iar omul ne-a trimis 5 km mai la vale, la Casa Pescarilor din Lunca.
Unde eu am mancat o saramura proasta, iar sotia – un salau prost.


Acum ne doare burta pe amandoi.
Ce frumos a fost la Serbarea Borsului de Peste.

 

Text-foto: Actualitatea24