Mi-a rămas în minte un interviu cu un supraviețuitor al Holocaustului.
Oamenii astia nu vor sa mai vorbeasca, greu a gasit reporterul pe cineva dispus sa retraiasca, chiar si dupa 50 de ani, povestind, oroarea de a sti ca cineva il vaneaza ca sa il omoare.
Si povestea domnul respectiv, cum, pe cand era cam de varsta Iuliei, au fost salvati, el si parintii, dintr-un lagar de peste Prut, de un preot ortodox, bun prieten cu tatal sau, care si-a riscat viata pentru asta.
A reusit si au urmat niste luni, daca nu mai mult, de tacere deplina, in podul casei preotului, undeva in Bucuresti.
La varsta la care alti copii invata sa cante, invata poezii si sunt ca niste iezi, baietelul de atunci invata sa nu vorbeasca.
Generatia noastra a fost ferita de mari tragedii. La cateva sute de kilometri, in fosta Iugoslavie, partea aceea de lume a retrait cosmarul anilor ’40. Genocid, epurare etnica. Tot in anii ’90, in Republica Moldova a fost razboi. Mai aproape de prezent, la cateva ore de mers spre nord-est cu masina (sau de venit incoace, cu tancul, in alte circumstante) s-a murit pentru libertatea de a-ti alege viitorul.
Noi? Am trecut peste o revoluție și niște mineriade sângeroase. Acum? Da, pierdem o vara, poate un concediu. Ori ne scapa niste papadii.
Dar suntem niste privilegiati. Cand s-a impartit norocul, am nimerit, totusi, bine.